Relația mea cu Bali a fost una tare ciudată. Fiind prima destinație din Asia îndepărtată pe care urma să o descopăr, am plecat acolo cu o groază de speranțe și visuri. Citisem nenumărate articole despre frumusețea insulei, dar și despre puterea ei de atracție, despre cum multe persoane ajunse acolo au decis să nu mai plece (sau să se întoarcă pentru a locui o perioadă mai lungă de timp). Unii bloggeri experimentați au numit-o locul lor preferat din lume și cumva mi-am creat o imagine despre ceea ce urma să găsesc pe insulă.
Îmi imaginam totul zen, verde, natură, fructe, surf și plajă. Însă realitatea a fost total diferită și la început pur și simplu nu înțelegeam. M-au întâmpinat în aeroport șoferi de taxi extrem de agasanți care se țineau scai după noi, la ora 18.00 când am ajuns era deja noapte, șoferul Uber-ului nostru a fost pur și simplu izgonit din aeroport și m-a lăsat uitându-ma la aplicație și neînțelegând nimic.
Când într-un final am găsit un Blue Bird Taxi (despre care citisem că ar fi mai ieftin) și am plecat din aeroport, am dat de o aglomerație de nedescris, scutere care zburau de colo-colo, magazine insalubre pe marginea drumului și multă gălăgie.
Dar unde am ajuns noi aici? Unde e paradisul ăla de pe bloguri?
Cam acesta a fost primul meu contact cu Bali. Mai apoi lucrurile s-au mai aranjat, m-am obișnuit (puțin spus, dar m-am adaptat rapid) cu ritmul locului și am înțeles că frumusețea insulei chiar nu este în zona extra-turistică din sudul petrecăreț (Legian-Seminyak). Am descoperit între timp și cele mai sincere zâmbete, verdele orezăriilor din Tegalalang și cel mai frumos apus la Tanah Lot. Am văzut vulcanul Batur cum apare și dispare dintre nori, am făcut baie în cascade și m-am jucat cu maimuțele la Monkey Forest.
Dar totuși, pentru că acea vacanță a fost cumva prea plină și pe repede-înainte (a nu se înțelege că regret asta) și pentru că tot atunci am descoperit Langkawi de care m-am îndrăgostit, am plecat din Bali cu un sentiment că insula nu e chiar așa cum se spune. Tot nu înțelegeam de ce vor oamenii să se stabilească acolo. Tot aglomerat și agitat era.
Însă acum, la un an și ceva de la călătorie, m-a încercat un sentiment ciudat: un dor nebun de Bali! Un dor de zâmbete sincere și oameni simpli, de papaya mâncată dimineața și de fresh de mangostine, de grădini verzi, de natură nearanjată și de cămășile colorate ale bărbaților care poartă doar 4 nume (dar care se prezintă precum John, ca să ne fie nouă, turiștilor, ușor să le pronunțăm). Mi-e dor de mirosul florilor de frangipani pe care le prindeam în păr, de orezul prăjit Nasi Goreng și de ofrandele cu flori colorate care inveselesc insula de trei ori pe zi!
Timpul a decantat experientele traite, senzatiile si emotiile… si a decis ca mi lipseste aceasta insulita atat de iubita de calatorii din intreaga lume!
Citește și…
- De ce e Bali Insula Zeilor?
- Fericirea din celălalt colț de lume
- Curiozități despre Bali și balinezi
- La plajă în Bali
- Mâncarea în Indonezia și Malaezia
- Gili Islands
- Peripeții din Asia
1 Comment
Pingback: Ce poți face în Bali - Călătorește cu Ira