Am auzit așa des expresia asta, încât parcă “strainatatea” este tărâmul ăla plin de oameni răi în care niciun român nu se poate adapta. Locul în care nu găsești sarmale, zacuscă și oamenii sunt reci.
Poate am început puțin cam prea dur sau prea ironic, însă pe mine mă enervează la culme crezul că “viata e grea printre straini”. E grea într-adevăr dacă pleci cu ideea că mergi în altă țară doar pentru a face bani, a reuși prin aceleași “invarteli” și a te întoarce acasă atunci când ai suficient. Atunci când nu încerci să înțelegi puțin cultura țării în care poposesti, când vrei să te ghidezi după fix aceleași reguli sau credințe ca și în România. Când încă te uiți la Pro TV, ai doar prieteni români și ți se pare că oamenii din țara respectivă sunt toți nişte “fraieri”.
Nu am o vastă experiență, sunt plecată de doar 8 luni. Însă am ajuns în Belgia singură, nu cunoșteam pe absolut nimeni. Ușor nu a fost, e adevărat, însă nici nu mă simt chiar atât de străină în țara asta pe cum s-ar crede. E drept că belgienii nu sunt atât de prietenoși și primitori ca noi, însă noi cât suntem de deschiși la schimbare?
Astăzi am citit acest articol de pe blogul Fine Society și țin să vă spun că mi-a mers la inimă! Pentru că și eu am încercat toată viața să mă descurc cu propriile puteri, fără șmecherii. O fraieră, cum am fost poate numită uneori. Și cea mai mare schimbare pe care o resimt în traiul de zi cu zi, aici, în Belgia, este faptul că nu mai trebuie să am tupeu pentru a obține lucrurile de care am nevoie, care mi se cuvin.
Nu-mi trebuie curaj să ies în trafic, aici nu mă claxonează nimeni dacă nu plec în secunda doi de la semafor. De fapt, aici nu se claxonează decât dacă e ceva important, precum evitarea unui accident, adică fix motivul pentru care a fost instalat dispozitivul acela pe care îl apăsăm parcă prea des și prea cu ură în București. Nu-mi trebuie nici nervi de oțel ca să merg la poștă să iau un colet sau să trimit o scrisoare, la administrația locală să cer niște acte sau la vizionarea unui apartament.
Ce m-a ajutat pentru a mă adapta mai ușor și a cunoaște oameni?
Dar să revenim la traiul printre străini. Mi-a fost greu să-mi fac prieteni la început, pentru că am ales să locuiesc singură într-un studio. Că doar nu se cade ca la 28 ani să stau cu necunoscuți în casă. Ei bine, în Belgia conceptul de collocation (trai la comun) este foarte răspândit, există acte specifice pentru așa ceva și toată lumea e obișnuită cu asta. În general se împart case mari, pe două, trei etaje sau apartamente extrem de spațioase. Prețul nu este cu mult mai mic decât cel al unui studio, însă traiul la comun, alături pe persoanele potrivite, are avantajele lui. Așadar, una dintre soluțiile mele pentru a mă integra mai ușor a fost să mă mut în collocation și pot spune că am avut un super noroc: stau acum în casă cu două fete, una din Belgia și una din Franța. Avem un living mare la parter pe care îl împărțim cu Maya, cățelușa căreia i-a luat vreo două luni să mă accepte, dar care acum mă ascultă și tind să cred că mă iubește uneori. Vorbim franceză, așadar am învățat cuvinte și expresii mai neoficiale, ieșim împreună și din când în când găzduim petreceri de pomină, aş spune eu. Atunci când nu avem chef una de alta, fiecare se retrage în camera ei și e lăsată în pace, deci cred că am avut numai de câștigat din decizia de a locui cu ele.
Pe lângă cunoștințele pe care le-am făcut prin intermediul fetelor, am apelat și la câteva modalități online de a întâlni oameni noi aici. Pentru că îmi doresc să fiu înconjurată de persoane care au aceleași pasiuni, călătoritul fiind bineînțeles una dintre ele. Am devenit activă pe Couchsurfing, mi-am instalat aplicația Meet-up și am căutat grupuri de Facebook specifice (de exemplu, fac parte din grupul de fete backpackers belgiene). De asemenea, am încercat să particip la toate ieșirile cu colegii și la alte evenimente care au apărut pe parcurs. Mai am de gând să mă înscriu într-o organizație pentru face voluntariat, dar înca nu am gasit ceva potrivit.
De ce mi-e dor?
De părinți în primul rând. Eu eram destul de atașată de ai mei și chiar dacă nu mai locuiam împreună, ne vedeam cel puțin săptămânal. În plus, cum nu sunt mare fan al vorbitului la telefon, e drept că uneori rămânem cam în urmă în ceea ce privește comunicarea. Însă am încercat să-i văd cam o dată pe lună, profitând de toate ofertele Wizzair sau Ryanair pe care le-am găsit.
Bineînțeles că mi-e dor și de restul familiei și de prietenii apropiați, dar consider că am reușit să păstrez o relație bună cu ei comunicând online.
Cu mâncarea m-am adaptat ușor, n-am simțit aproape nicio diferență. Bucătăria tradițională românească nu a fost niciodată preferata mea, așa că gătesc fix aceleași lucruri pe care le făceam și acasă. Mi se pare că găsesc aici tot ceea ce am nevoie. E poate puțin mai greu și mai scump să iau produse bio veritabile, însă sinceră să fiu nici în București nu prea mai ajungeam prin piață, tot de la Mega Image cumpărăm cel mai des legume. Singura de care îmi e dor e mâncarea mamei, bineînțeles!
Care au fost provocările?
Cea mai mare provocare pentru mine a venit din partea jobului, însă asta ține și de noroc. Spun asta pentru că am nimerit într-o firmă de… bărbați. În afară de secretară, sunt singura femeie dintr-o echipă de 30 oameni. Corelat cu faptul că am intrat într-un domeniu mult mai tehnic și ingineresc decât înainte, plus felul de a fi al belgienilor, adaptarea la job s-a făcut puțin cam greu. Însă cred că acelaşi lucru i s-ar fi întâmplat oricărei fete care ar fi ajuns prima în echipa asta, fie ea de origine belgiană sau nu.
Mi-a fost puțin greu și cu limba, chit că ştiam deja franceză. Mai ales în mediile informale, la o bere seara cu colegii, mi se părea că vorbesc cu totul alta limbă! Încet, încet, am adăugat cuvinte noi în vocabular, însa tot imi e dificil să țin pasul cu ei atunci când grupul devine mai mare.
În ceea ce priveste originea mea și felul în care o vad belgienii, în mediul în care lucrez și trăiesc nu am avut niciodata probleme. Nu mi se par a fi un popor rasist, cel putin în interacțiunile mele cu ei nu au fost, însa in acelasi timp, așa cum spuneam mai sus, am fost întotdeauna corectă, sinceră și n-am încercat să “fentez” cu nimic sistemul.
Eu sunt tare fericită că am ajuns într-un loc care pune accent pe multiculturalism și abia aștept să mă mut in Bruxelles pentru a-l putea experimenta pe deplin! După cum am mai spus, ușor nu e, însă nici în România nu-i mereu ușor să schimbi jobul, chiria sau să ieși puțin din zona cunoscutului confort.
Mi-ar plăcea să aflu și părerile voastre referitoare la acest subiect. Dacă ați plecat, cum v-ați adaptat? Dacă vreți să plecați si nu ați făcut-o încă, ce vă reține?
7 Comments
Buna. Eu sunt o femeie extrem de indecisa de aceea oscilez intre a emigra in : Italia,Germania,Belgia,UK.Le -am luat pe toate la puricat si inca nu stiu.Italia ma fascineaza pentru peisajele magnifice si oamenii care sunt la fel de prietenosi ca noi(nu stiu) din ce am auzit dar e plin de romani nu foarte bine intentionati ,Germania are o economie puternica dar e plina de imigranti si de aici incep lucrurile sa se strice,UK de cand cu Brexit ul emigrarea e mult mai complicata,sist de sanatate e la pamant….acum Belgia din cate m-am informat e o tara f mica ,nu e prea curata,pe partea flamanda e cica mai ok,mai instarita dar eu nu plec singura ci cu fiica mea care trebuie sa se inscrie la o facultate ,salariul va fi doar unul,chiria inca nu stiu dar per total cred ca va fi greu pentru o mamam singura.Poate imi poti da niste info despre universitati cu predare in lb engleza ar fi super si care sa fie si gratuite sau aproape gratuite,ce zona a Belgiei zici ca e mai ok,cam cat te costa pe tine tot intr-o luna(chiria,utilitaile,mancarea,masina,etc…).Multumesc!!
Pingback: Viata in Belgia - raspunsuri la intrebari - Călătorește cu Ira
nu e usor, insa in conditiile de fata nu prea ai ce sa faci. Succes pe mai departe.
Tot de una singură am plecat și eu și n-am avut nicio problemă în a mă adapta, deși schimbasem nu doar țara, ci și continentul și cultura. Cum mă mutam în Asia de Sud-Est…chiar am schimbat tot, de la gastronomie la anotimpuri 🙂 Pentru mine a fost însă foarte exciting și n-aș avea nicio problemă acum mutându-mă în altă parte și luând-o de la capăt. Greu mi-a fost cu mâncarea, oricât de lăudată e gastronomia thailandeză, mie mi-a luat ceva vreme a mă obișnui și nici azi nu e printre preferatele mele. Ca să înțelegi ce spun, acasă obișnuiam a mânca orez o dată pe an și chiar și atunci aveam senzația că-s pedepsită :)) A, și vremea, e nasol să te simți mereu lipicios și transpirat.
Cu părinții și prietenii mă văd cam o dată pe an, când vin în țară și, sinceră să fiu, nu mi-e greu deloc. Doar avem Internet și deci ne ținem la curent cu toate cele. Au trecut vreo 4 ani și posibil mă voi muta în altă parte într-un an-doi. Sunt destul de euro-centrică așa că e posibil să aleg o țară europeană, dar încă nu-s decisă. Oricum, România nu e pe listă. Și nu pentru că aș zice „vai, ce țară de doi bani”, dar cum spui și tu, eu n-am plecat de foame (știu, nu ai folosit acele cuvinte, dar una e să pleci pt bani/ de nevoie și alta e să pleci pentru a exprimenta) așa că nu prea plănuiesc a mă întoarce în România prea curând.
Waw, tu chiar ai fost curajoasa sa pleci singura in Thailanda 😀 Diferentele culturale sunt mult mai mari, ma bucur ca te-ai adaptat usor! Iar cu mancarea te inteleg, eu dupa trei saptamani pe acolo visam sandwichuri si cartofi prajiti :))
Consider ca si cei care pleaca strict pentru bani pot face un mic efort in a se adapta, pana la urma traiesc cativa ani in tara gazda, nu doar o luna, doua. Si traiul acolo ar deveni mult mai placut daca renunta putin la obiceiurile/ de acasa si le preiau pe cele specifice locului. Sau cel putin eu asa vad lucrurile 🙂
Multumesc pentru mesaj si pentru ca ai impartasit putin cu noi putin din experienta mutatului intr-o tara exotica!
Ma bucur pentru tine, din nou, mai vreau sa citesc.articole din astea. Eu nu m-as incumeta sa plec, esti de apreciat. Poate dai un semn cand mai vii, ne vedem la o cafea. Te pup
Multumesc mult, Oana! Te anunt! :*