Parisienne? Non, bruxelloise. Sau atunci cand orasul adoptiv devine „acasa”

Acasa. Un cuvant, un concept care m-a pus pe ganduri si mi-a dat ceva batai de cap inca de cand am plecat… de acasa.

Calatoriile sunt de mult parte din viata mea, asa ca m-am obisnuit cu traiul pe drumuri, prin hoteluri, hosteluri sau tot felul de apartamente. Garsoniere am schimbat si prin Bucuresti, vreo trei. Insa intotdeauna apartamentul parintilor mei a fost Acasa pentru mine. Acolo pastram tot, acolo ma intorceam de fiecare data cand ma simeam depasita de situatie sau cand, dimpotriva, aveam ceva de sarbatorit. Acolo ma intorc, inca, deseori, insa mereu pentru perioade parca prea scurte.

De cand m-am mutat in Belgia am simtit ca nu am niciun… acasa. Pentru ca am venit aici cu ideea ca „stau atat cat imi va placea”, cu gandul ca poate ma voi muta candva in alta parte, in alta tara, pentru a descoperi un alt colt de lume. N-am realizat, insa, ca nu am reusit mult timp sa transform Belgia in Acasa al meu, fiind mai mereu parca cu gand de plecare, cu bagajul pregatit la usa. Mi-a fost frica sa inchiriez un loc pentru mai mult de sase luni, sa cumpar mobila sau sa detin prea multe obiecte personale. Daca plec?

… si au trecut doi ani. Doi ani in care am schimbat trei orase si trei case, dar in care am strabatut tarisoara asta in lung si-n lat mai mult decat au facut-o 80% dintre belgieni. Am ajuns sa le ofer idei de petrecere a timpului liber si sugestii de locuri de vazut chiar in tara sau in orasul lor. Doi ani in care m-a urmarit o idee sustrasa dintr-o discutie de familie, pe prispa bunicilor, cand am indraznit sa numesc „acasa” locuinta mea din Bruxelles: „Acasa e Romania, nu Belgia!„. Si mult timp am pastrat aceasta idee in minte, penru ca, bineinteles, Romania va fi intotdeauna casa mea. Dar nu pot avea doua case? Pe care sa le iubesc in egala masura?

Mi-am adus aminte de un moment petrecut de curand, in Paris, pe trepte la Sacre Coeur, admirand apusul. Un tip simpatic se apropie de mine, in semn ca vrea sa-mi vorbeasca si ma intreaba:

– Parisienne?

– Non, bruxelloise!

Voia sa ma invite la o cafea a doua zi, dar l-am refuzat frumos. Coborand treptele si gandindu-ma la discutia recent incheiata, mi-am dat seama ca, desi Parisul a fost intotdeuna orasul in care mi-as fi dorit sa locuiesc, am spus cu mare mandrie ca sunt Bruxelloise! Si am realizat ca, oricat m-am impotrivit acestei idei, casa mea de pe strada Aurora din Bruxelles, cu tavan inalt si gradina interioara, mi-a devenit Acasa. Pentru cat timp? Nu se stie, insa acum este acasa mea si aici ma intorc cu drag dupa fiecare calatorie, dupa fiecare plimbare prin stropii de ploaie belgiana, sau dupa fiecare zi obositoare de munca.